Gândul de dimineaţă – 7 aprilie 2016

Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om.

 ( Eclesiastul 12:13 )

„Nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poţi judeca. Ci de-ai fi cât o neghină, ori cât un fir de colb, dacă ai în căpuşorul tău scânteia dumnezeiască ce cuprinde lumea, ţi-i de ajuns: ştii ce eşti, de unde vii şi-ncotro trebuie să te îndrepţi.” Gândirea aceasta i-o spuse gângăniei o furnică şi spusa muncitoarei îi intrase atunci pe o ureche şi-i ieşise pe alta. De-abia văzuse de câteva zile lumina soarelui, pământul, florile! În iarbă i-au părut toate un rai; dar când a întins aripioarele şi-a zburat, mirându-se că poate să străbată aerul, când apoi a căzut, istovită de oboseală, pe-o frunză, atunci întâiaşi dată a cunoscut greul. Şi spusele furnicii i-au venit în minte (…). Toate celelalte vietăţi păreau că au o chemare. Şi fluturul? Cum de nu? Dar fluturul e încântarea ochilor, e floare zburătoare, e o picurare vie din curcubeu. Furnica îşi face casă, agoniseşte – trăiesc mii la un loc; furnica dacă ar fi de o sută de ori mai mare i-ar fi destulă mintea pe care o are acum, în vreme ce atâtea dobitoace, mari cât munţii, dacă ar fi de o sută de ori mai mici, nu le-ar ajunge mintea pe care o au cum sunt. Albina… Toate, toate. Şi ea? Seama ei pe lume?… În clipa aceea gâza prinse cu ochişorii o semene a ei zburând pe sus, căutând poate un loc de scăpare ca şi dânsa. Dar nici n-apucă bine să se uite la ea, când, ca o săgeată, o rândunică se repezi din cuibul de subt streaşină şi prinse din zbor tovarăşa de suferinţă. Peste o clipă se auziră ţipetele de bucurie ale puişorilor cărora rândunica le aducea hrană. Şi gângania, biata, îşi dete seama: „Vezi, asta e soarta noastră: să hrănim paserile care au ce căuta pe lume!”… … Gâza întinse aripioarele, se lăsă în gol, pluti puţin; apoi săgeata străbătu din nou aerul. Se auzi o pâlpâire de aripi. Şi, îndată, puişorii primeau, gălăgioşi, pe mama bună ce le aducea iar hrană.

Cât un fir de neghină – Emil Gârleanu