Gândul de dimineaţă – 24 februarie 2017

Dar un folos pentru ţară, în toate privinţele, este un împărat preţuit în ţară.

( Eclesiastul 5:9 )

Când generalul George Washington a vizitat oraşul New York, la finele Războiului de Independenţă, un ziar local aclama: „Iată că vine! Curajosul Washington! Nu există cuvinte care să exprime tot ce a făcut el!” Aceste sentimente erau împărtăşite de fiecare american.

După ce învinsese cea mai bravă naţiune de pe pământ (cu o doză serioasă de ajutor francez), bărbatul înalt şi falnic din Virginia dobândise în ochii americanilor statutul de semizeu. Nu este de mirare că a devenit primul conducător al naţiunii; de fapt, biroul a fost creat de Părinţii Fondatori cu gândul la bătrânul George.

Washington a fost un aristocrat mărunt din Virginia, născut în condiţii modeste, a cărui carieră în topografie, speculaţii cu teren şi armată a înflorit către nemurire. Pe parcursul Revoluţiei Americane, a reuşit să evite pierderea unei armate de rebeli subnutriţi, prost plătiţi şi adesea depăşiţi de atacurile feroce ale Imperiului Britanic şi a ajuns să-şi asume rolul de patriarh al unei ţări aflate în stadiul embrionar. Mai presus de toate, a rezistat impulsului de a deveni rege peste un popor dornic să îl facă unul – ceea ce nu e de ici, de colo.

Ca preşedinte, a stabilit numeroase convenţii pe care azi le luăm de bune: discursul inaugural a fost ideea lui (deşi discursul propriu-zis a fost scris, la origine, de James Madison); i-a plăcut, de asemenea, să fie numit „Domnul preşedinte” (Senatul a vrut să-l numească „Înălţimea sa, Preşedintele Statelor Unite ale Americii şi Protectorul Libertăţii Lor”), ceea ce dă dovadă de judecată sănătoasă. În timpul celor două mandate, a reprimat o insurecţie foarte gravă (rebeliunea whisky-ului) şi, jucând rolul de arbitru în numeroase dispute aprinse, i-a împiedicat pe Thomas Jefferson şi pe Alexander Hamilton să se sfâşie reciproc.

Horia-Dumitru Oprea