Gândul de dimineaţă – 22 iulie 2016

Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie, fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi.

( Filipeni 2:3 )

În 1880, în cursul verii, Lev Tolstoi reciti „Amintiri din casa morţilor” şi, cuprins de admiraţie, îi scrise lui Strahov: „Nu cunosc o carte mai frumoasă în întreaga literatură nouă, fără a-l excepta pe Puşkin. Nu atât stilul mă impresionează, cât punctul de vedere al autorului, minunat de sincer, natural şi creştin. Este o carte bună, care îţi înalţă sufletul… Dacă-l vedeţi pe Dostoievski, spuneţi-i că-l iubesc…”

Strahov nu se mărgini să transmită acest compliment lui Dostoievski; îi dărui şi scrisoarea. Câteva luni mai târziu, la 28 ianuarie 1881, Dostoievski muri. Aflând ştirea din ziare, Lev Tolstoi simţi o lovitură grea şi profundă care-l miră.

„Aş vrea să pot spune tot ce resimt pentru Dostoievski, scrise el lui Strahov. Nu l-am văzut niciodată pe acest om, n-am avut niciodată cu el legături directe, şi deodată, la dispariţia sa, am înţeles că era pentru mine fiinţa cea mai apropiată, cea mai scumpă, cea mai necesară…

Eram un scriitor, şi scriitorii sunt toţi înfumuraţi, invidioşi, în tot cazul, eu eram astfel. Dar niciodată nu mi-ar fi trecut prin gând să rivalizez cu el. Tot ce făcea era atât de bun, de sincer, încât cu cât producea mai mult, cu atât eram mai fericit. Arta mă poate face gelos, inteligenţa de asemenea, dar acţiunile care ţâşnesc din inimă nu-mi aduc decât bucurie.

Întotdeauna m-am gândit la el ca la un prieten, încredinţat, de altfel, că odată şi odată tot ne vom întâlni… Şi, pe neaşteptate, în timpul cinei – cinam singur, întârziasem – citesc că a murit. A fost ca şi cum un punct de sprijin începea sămi lipsească. Am avut un moment de descumpănire, apoi am înţeles cât îmi era de scump, am izbucnit în plâns şi mai plâng şi acum…”

Viaţa lui Tolstoi – Henri Troyat