Gândul de dimineaţă – 20 mai 2016

Să aveţi sare în voi înşivă şi să trăiţi în pace unii cu alţii.

( Marcu 9:50 )

Sarea se găseşte la baza multor superstiţii, printre care cea mai răspândită este credinţa că risipirea ei pe masă constituie un semn rău. La originea acestei „convingeri” stă probabil nevoia imperioasă de economisire, dată fiind raritatea clorurii de sodiu în anumite părţi ale lumii sau în diverse etape ale istoriei. Cea mai celebră ilustrare a superstiţiei amintite este, fără îndoială, „Cina cea de taină” a lui Leonardo da Vinci, unde îl putem vedea pe Iuda risipind sarea pe masă.

Dar de la acest mineral derivă şi numeroase zicale şi proverbe, intrate în uzul curent al diferitelor limbi. Spiritul ascuţit al atenienilor era cunoscut drept „sare atică”. Romanii îşi manifestau scepticismul faţă de o relatare, spunând că trebuie luată „cum grano salis” (cu un grăunte de sare). În limba română, o povestire fără haz sau lipsită de interes e „fără sare”; ceva poate fi la fel de important ca „sarea în bucate”, iar cineva poate fi la fel de dezagreabil ca „sarea în ochi”; „a turna sare peste rană” înseamnă a spori intenţionat suferinţa cuiva, în timp ce expresia „a pune sare pe coadă” echivalează cu mărturisirea neputinţei de a prinde sau sancţiona pe autorul unei fapte rele; despre cel care se angajează în promisiuni fabuloase se spune că făgăduieşte „marea cu sarea”; nedespărţita prietenă a copiilor, capra lui Ion Creangă, aduce, printre alte trufandale, celor trei iezi ai săi „drob de sare în spinare” – şi exemplele sunt departe de a se fi epuizat.

Magazin istoric