Gândul de dimineaţă – 18 februarie 2017

Tu aduci întunericul şi se face noapte: atunci toate fiarele pădurilor se pun în mişcare.

( Psalmul 104:20 )

Trei broaşte-de-Rio-Viejo-comune, adunate la câţiva metri depărtare una de alta, sunt aproape invizibile pe solul unei păduri din Panama. Pentru a supravieţui la tropice, unde aproape totul e hrană pentru altceva, de multe ori e nevoie de astfel de şmecherii pentru a păcăli ochiul unui prădător.

E 9 seara şi e întuneric beznă, dar în conul de lumină proiectat de frontala mea, anumite părţi din copaci par să se desprindă şi să hoinărească după voie. O crenguţă de 10 centimetri îmi bâzâie pe deasupra capului şi aterizează greoi pe o ramură din apropiere. O frunză de un verde crud scormoneşte într-un maldăr de frunze maronii, nu găseşte nimic de mâncare şi se târăşte către alt maldăr.

Pentru o privire mai atentă, mă apropii de insectele care-şi schimbă înfăţişarea, ştiind foarte bine ce sunt, dar fascinată totuşi de detalii, de seriozitatea aproape comică a deghizării lor. „Crenguţa” este o insectă-băţ, un specimen splendid din clanul Phasmatodea, stratul ei exterior fiind o reproducere convingătoare a scoarţei striate, capul şi corpul tubular punctate de muguri axilari falşi şi urme de frunze – micile noduri şi crestături care fac o crenguţă să arate ca o crenguţă.

În timpul zilei, insectele acestea se mişcă puţin şi sunt aproape imposibil de distins în decorul pădurii pe care îl imită şi, desigur, asta e şi ideea: să rămână invizibile în faţa ochilor ageri ai prădătorilor care se bazează pe vedere când vânează.

La căderea nopţii însă, tetigonidele în formă de beţe şi frunze se scutură de toropeala lor vegetală ca să se hrănească şi ele – cu frunze şi detritus de pe solul pădurii –, moment în care străvechiul lor şiretlic poate fi admirat datorită luminii noastre artificiale moderne.

Natalie Angier