Gândul de dimineaţă – 17 aprilie 2016

Dumnezeu a făcut pe oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe şiretenii.

 ( Eclesiastul 7:29 )

La început, ca la toate începuturile, Sibiul era numai un sătuleţ care se chema Sibiel. Avea numai aşezări româneşti, ca în toate aşezările vecine, dar era sărac, fără un meşteşugar, măcar, la care să-şi poată lucra oamenii câteceva de trebuinţă pe acasă. Aflară sătenii de un cizmar neamţ, Herman, şi se duseră la el şi-l rugară să vină în satul lor căci le era de mare trebuinţă. „Bine, am să vin”, zise şiret la vorbă cizmarul, „dar găsesc eu acolo loc de casă, masă şi ce-i mai trebuie omului ca să se aşeze?” Bucuroşi nevoie mare, sătenii îi răspunseră într-un glas că-i vor face şi loc de casă şi ce va mai voi. Herman le ceru să facă legământ ca „tot ce vor vorbi, sfânt să rămână”. Sătenii, aflaţi la mare strâmtoare, încuviinţară fără să tălmăcească şi răstălmăcească vorbele neamţului, iar Herman le spuse: „Nu vă cer loc mai mare pentru casă decât atât cât pot întinde o piele de bivol…” Bucuroşi încă pentru modestia meşteşugarului, oamenii se învoiră să-i dea încă pe-atât. A doua zi, Herman, neamţul, vine cu pielea de bivol, s-aşează turceşte pe ea, şi începe să taie o fâşie, o nojiţă de-ale numai ca dunga cuţitului de lată şi, după ce isprăveşte, cheamă pe săteni să-l ajute la măsurat. Când văd românii că sunt păcăliţi de Herman, ce erau să mai facă? S-au apucat de măsurat întinzând nojiţa cât nu avuseseră ei de gând. Iar pe deasupra au trebuit să-i mai dea încă pe-atâta loc, după cum făcuseră jurământul – ba, încă tot pe loc bun şi pe ales. Herman şi-a clădit casa şi şi-a adus multe neamuri de meşteşugari împrejurul lui, care s-au tot înmulţit şi satul a crescut atât cu români cât şi cu nemţi. Românii i-au schimbat numele în „Sibiu” pentru că mereu le creştea satul şi nu mai era Sibiel, iar odraslele lui Herman l-au botezat „Hermanstadt” – oraşul lui Herman, pentru că, tot aşa, era tot mai mare şi cu mai mulţi meşteşugari nemţi înstăriţi.

Legende – Maria Toma-Damşa