Gândul de dimineaţă – 11 ianuarie 2017

Du-te la furnică, leneşule; uită-te cu băgare de seamă la căile ei şi înţelepţeşte-te!

( Proverbe 6:6 )

În Deşertul Arizona, unde Deborah M. Gordon, biolog la Universitatea Stanford studiază furnicile-roşii-secerătoare, o colonie calculează în fiecare dimineață câte lucrătoare să trimită în căutarea hranei. Numărul se poate modifica, în funcție de condiții.

Au descoperit cumva de curând un depozit de semințe gustoase? E posibil să fie nevoie de mai multe furnici pentru a căra prada. Muşuroiul a fost afectat de o furtună în noaptea trecută? E posibil ca mai multe lucrătoare să fie reținute acasă pentru reparații. O furnică poate fi azi lucrătoare în cuib, iar mâine – gunoier. Dar cum reuşeşte colonia să facă aceste adaptări, dacă nimeni nu conduce treaba?

Furnicile comunică prin atingere şi miros. Când o furnică se întâlneşte cu o alta, o adulmecă cu antenele, pentru a afla dacă cealaltă aparține aceluiaşi muşuroi şi unde a lucrat. (Furnicile care lucrează în afara cuibului miros altfel decât cele care rămân înăuntru.) Înainte de a pleca din cuib, în fiecare zi, furnicile care caută hrană aşteaptă, în mod normal, întoarcerea patrulelor plecate dis-de-dimineață. Când acestea intră în muşuroi, îşi ating rapid antenele cu căutătoarele.

După ce furnicile pleacă să caute hrana şi încep să o aducă în muşuroi, altele li se alătură, în funcție de ritmul în care căutătoarele se întorc. „O căutătoare nu se întoarce până nu a găsit ceva – spune Gordon. Cu cât e mai puțină hrană, cu atât durează mai mult până când o găseşte şi se întoarce cu ea. Cu cât e mai multă hrană, cu atât se va întoarce mai rapid.”

National Geographic