Gândul de dimineaţă – 10 aprilie 2016

Calul este pregătit pentru ziua bătăliei, dar biruinţa este a Domnului.

 ( Proverbe 21:31 )

Cetatea de la Marienburg se înălţa, trufaşă, sus pe-un dâmb. O ocupaseră cavalerii teutoni, duşmanii polonilor. O întăriseră zdravăn cu arme, cu provizii şi cu mulţi ostaşi, iar acum, din umbra zidurilor împroşcau cu ocări pe polonii, ruşii şi românii care încercau s-o cucerească şi nu puteau. Bine înarmaţi, îmbrăcaţi în zale, cavalerii teutoni au ieşit din cetate şi au lovit, cu nespusă mânie şi putere, oştile aliate. S-a dezlănţuit o bătălie deznădăjduită, cruntă. După două ceasuri de necontenite izbiri se vedea că biruinţa avea să fie a cavalerilor teutoni. Erau mai numeroşi, mai dibaci în ducerea luptei. Deodată, în locul unde luptau călăreţii români, comandaţi de spătarul Coman, s-a întâmplat ceva neaşteptat: la un semn, s-au strâns om lângă om. Au rupt lupta şi s-au tras spre miazăzi spre o mare pădure, cu sălcii şi smârcuri. Crezând că fug, teutonii au chiuit de bucurie şi au pornit, în goană, după dânşii, să-i treacă pe toţi prin sabie. Dar, când au ajuns la marginea pădurii, călăreţii români au descălecat, toţi odată, cât ai clipi din ochi, şi s-au topit în pădure. Suliţaşii s-au adăpostit după tufişuri. Arcaşii au urcat în arborii cei mai stufoşi. Au aşteptat să se apropie duşmanul. La porunca spătarului Coman, arcaşii au încordat arcurile şi au slobozit întâiul stol de săgeţi. Mulţi teutoni au căzut sub copitele cailor. Altă ploaie de săgeţi şi alţi duşmani s-au prăbuşit. Pe cei ajunşi la marginea pădurii i-au luat în primire suliţaşii ascunşi între tufişuri. Pe alţii, rătăciţi printre copaci, i-au tras halebardierii jos cu căngile. Aşa, patru sute de români, cu îndrăzneală şi vitejie, au schimbat soarta bătăliei de la Marienburg din anul 1422. Şi scrie un cronicar polon: „Astfel într-un chip minunat, românii cu o ceată de puţini oameni au bătut oastea mare a duşmanului şi s-au întors în tabăra oştirii regale învingători şi încărcaţi cu o pradă uriaşă.”