Gândul de dimineaţă – 30 octombrie 2016

Mai bine să fi smerit cu cei smeriți, decât să împarți prada cu cei mândri.

( Proverbe 16:19 )

Izbit de-o vijelie, cândva, atât de rău,

Din munte smuls, stejarul se pomeni-ntr-un hău.

Un râu cu apa-n spume primindu-l mult mai jos,

Cu-nvolburări îl duse și el, năbădăios,

De la un mal la altul zvârlit mereu în cale,

Abia în niște trestii s-a oprit, devale,

Uimit că ele scapă chiar și de vijelii,

Cu niște tulpinuțe plăpânde, pirpirii,

Iar el, cu toată forța vânjoasei lui tulpini,

Fusese smuls, în ciuda atâtor rădăcini.

Și ele-n dulce șuier, îi spun, nevrând să-adaste,

Că tocmai slăbiciunea le scapă de năpaste.

– ”Vezi, tu sfidezi furtuna cu-atâta demn avânt;

Dar ea, mai furioasă, te smulge din pământ.

Noi ne plecăm în cale-i tot tufărișul verde

Și hala-matahala tăria parcă-și pierde.

Cu brațe viguroase, tu, prin curajul tău,

Doar îi sporești mânia și-o-nverșunezi mai rău.”

Încumetarea-i vană, când vrea mărimi să-nfrunte.

Blândețea doar le face să nu se mai încrunte.

Stejarul și trestia – Avianus