Gândul de dimineaţă – 3 octombrie 2016

Niciun popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul. «Veniţi, casă a lui Iacov, să umblăm în lumina Domnului!»

( Isaia 2:4,5 )

Era 1972 și Kim Phuc locuia în satul Trang Bang, la nord de Saigon. Ea și familia ei se ascundeau într-un templu când au auzit că vin avioanele. Crezând că o să fie bombardați, au ieșit din templu ca să caute alt loc în care să se ascundă. Exact în acel moment în jurul templului au fost detonate 4 bombe cu napalm, un lichid inflamabil care aderă la piele. Phuc își aminteşte de o căldură intensă și o durere incredibilă. Și-a rupt hainele de pe ea și a fugit unde a văzut cu ochii.

„M-am uitat în spate și prin fumul negru am văzut o fetiță fugind… dezbrăcată”, povestește Nick Ut. La 21 de ani era deja un fotojurnalist de război experimentat, care se afla în Vietnam pentru Associated Press. Din instinct, a pus mâna pe aparat și i-a fotografiat pe copiii care veneau spre el. Când Kim s-a apropiat, Ut a văzut că îi cădeau bucăți de piele de pe gât, spate și mâna stângă. Ut a pus camera jos și a încercat să o ajute. Apoi a luat-o pe Kim și pe ceilalți copii și i-a dus la spital. „O să mor, o să mor”, spunea într-una Kim.

La spital, medicii au refuzat să îi ajute pentru că trebuiau salvați mai întâi soldații. Atunci, Ut le-a arătat legitimația de presă și le-a spus că dacă vreunul dintre copii va muri, a doua zi știrea va fi pe prima pagină a ziarelor din toată lumea. După ce i-a lăsat pe copii în grija medicilor, s-a dus la sediul AP din Saigon cu cele 8 role de film pe care le trăsese. Când New York a primit fotografiile, l-au sunat pentru a spune că poza cu Kim e deja pe prima pagină a ziarelor internaționale.

În final, fotografia a devenit „un drum către pace” pentru Kim care în prezent, în calitate de ambasador ONU, călătorește în toată lumea pentru a-și spune povestea despre supraviețuire și pentru a populariza brutalitatea războiului.

Semnele Timpului