Gândul de dimineaţă – 7 septembrie 2016

Niciunul din noi nu trăieşte pentru sine şi niciunul din noi nu moare pentru sine.

( Romani 14:7 )

Un doctor veterinar a fost chemat să consulte un ciobănesc irlandez în vârstă de zece ani, numit Belker. Stăpânii câinelui, Ron, soţia sa Lisa şi fiul lor Shane, erau foarte ataşaţi de Belker şi sperau într-un miracol. După ce l-a consultat, doctorul le-a spus că nu se poate face nimic pentru Belker şi le-a propus procedura de eutanasiere.

În timp ce stabileau următorii paşi, Ron şi Lisa i-au spus doctorului că, după părerea lor, ar fi bine ca fiul lor de 6 ani, Shane, să urmărească procedura, deoarece ei credeau că astfel el ar putea să înveţe ceva din această experienţă.

A doua zi, în timp ce doctorul pregătea eutanasierea, familia s-a adunat în jurul lui Belker. Shane părea atât de calm, mângâind bătrânul câine pentru ultima dată, încât doctorul se întreba dacă înţelegea ce se petrece. În decursul a câteva minute, bătrânul Belker s-a stins în linişte.

Au mai rămas cu toţii pentru o vreme, comentând cu glas tare tristul fapt că vieţile animalelor sunt mai scurte decât cele ale oamenilor. Shane, care ascultase în linişte, a spus cu glasul lui subţire: „Eu ştiu de ce.” Speriaţi, s-au întors cu toţii spre el. Cuvintele pe care le-a rostit în următorul moment i-au uimit. El a spus: „Oamenii se nasc pentru a învăţa cum să trăiască o viaţă bună, cum e să iubeşti pe toată lumea mereu şi să fii bun, nu-i aşa?” Apoi a continuat: „Ei bine, câinii ştiu deja cum să facă toate lucrurile astea, deci nu trebuie să trăiască la fel de mult…”