Gândul de dimineaţă – 4 august 2016

Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos. Niciun ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, dacă vrea să placă celui ce l-a înscris la oaste.

( 2 Timotei 2:3,4 )

Singura îndeletnicire a cetăţenilor spartani era războiul, pentru care erau antrenaţi încă din copilărie. Nou-născuţii erau prezentaţi pentru inspecţie căpeteniilor de trib; numai cei găsiţi suficient de viguroşi erau lăsaţi părinţilor spre a fi crescuţi. Până la vârsta de 20 de ani, toţi băieţii erau educaţi într-o mare şcoală – scopul principal al educaţiei ce li se dădea aici era să-i facă rezistenţi, indiferenţi la durere şi riguros disciplinaţi. Educaţia culturală sau ştiinţifică era considerată lucru frivol şi de prisos; singurul obiectiv era formarea de buni soldaţi, întru totul devotaţi statului. La vârsta de 20 de ani începea serviciul militar propriu-zis.

Căsătoria era permisă oricui avea 20 de ani împliniţi, dar până la vârsta de 30 de ani orice bărbat era obligat să trăiască în „casa bărbaţilor”, iar în căsnicie să se comporte ca şi cum era vorba de un lucru oprit şi secret. Bărbaţii care nu voiau să se însoare erau amendaţi prin lege şi puşi, chiar şi pe cea mai friguroasă vreme, să umble goi în jurul locului unde tinerii îşi făceau exerciţiile fizice şi dansau.

La 30 de ani devenea cetăţean în sensul deplin al cuvântului. Orice cetăţean era arondat unei popote şi cina împreună cu ceilalţi membri ai acesteia; el era dator cu o contribuţie în natură de pe lotul său de pământ.

Teoria statului spunea că niciun cetăţean nu trebuia să fie sărac şi niciunul bogat. Se considera că fiecare trebuia să trăiască din roadele de pe lotul său, pe care nu-l putea înstrăina decât sub formă de donaţie liberă. Nimănui nu-i era permis să aibă aur sau argint, iar banii erau făcuţi din fier. Simplitatea vieţii spartane a rămas proverbială.

Istoria filozofiei occidentale – Bertrand Russell