Gândul de dimineaţă – 10 iunie 2016

Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.

( Matei 5:39 )

Duiliu Zamfirescu avea doi fii: Alexandru şi Lascăr. Amândoi înalți, frumoşi, sănătoşi. Cel mai simpatic era Lascăr. Era preferatul tatălui său.

Prin 1922 (23?), la o „serată de binefacere” la Athénée Palace, tânărul Maican trecea de la o masă la alta cu o „puşculiță”. Colecta daruri. De la Lascăr Zamfirescu, „pomana” a fost atât de modestă, încât Maican a exclamat:

– Din partea unui fiu de ministru, obolul este atât de meschin!

Lascăr i-a dat două palme… Aşa s-a declanşat duelul dintre cei doi.

Din primul foc, Maican, care în viața lui nu a ținut un pistol, l-a nimerit pe Lascăr în frunte. Acesta s-a prăbuşit. Dar era numai contuzionat. Medicii au constatat că glonțul – de 12 milimetri –, a alunecat pe osul frontal, provocând o rană adâncă. Când şi-a revenit, Lascăr a refuzat mâna lui Maican.

Loteria Satanei a vrut ca Lascăr să nu-şi scoată căciula. Se simțea răcit. Drept urmare, glonțul a antrenat o bucată de blană. A urmat o infecție. Medicii nu cunoşteau sulfamidele sau micinele. Într-o agonie cumplită, Lascăr îl vedea pe Maican căzând în genunchi şi cerând iertare. În zadar.

După moartea lui Lascăr, Maican şi-a zburat creierii! Avea suflet! Iar pentru a scăpa de umbra lui Lascăr, a ales singura scăpare…

Duiliu Zamfirescu s-a prăpădit şi el. Foarte curând. „De ficat”, au declarat medicii. „De inimă rea”, ne-a spus Ida Scifoni – fata lui vitregă. „Cu ultima suflare, şoptit, l-a chemat pe Lascăr.”

Deci trei vieți pentru două palme!

Istorii regăsite