Gândul de dimineaţă – 3 iunie 2016

Sufletul meu suspină şi tânjeşte de dor după curţile Domnului, inima şi carnea mea strigă către Dumnezeul cel viu!

( Psalmul 84:2 )

Povesteşte scriitoarea Isabel Allende: „Nu prea am antrenament pentru meditaţie, dar în ultimele săptămâni m-am surprins gândindu-mă la trecutul meu cu o frecvenţă explicabilă doar ca un semn de senilitate prematură. Epidemia asta de amintiri au declanşat-o două întâmplări recente.

Prima a fost o constatare a nepotului meu Alejandro, care m-a surprins în timp ce-mi studiam în oglindă harta ridurilor şi mi-a spus plin de compasiune: «Nuţi face probleme, babo, o să mai trăieşti cel puţin trei ani.» Am hotărât atunci că era cazul să mai arunc o privire asupra vieţii mele, pentru a stabili ce să fac în aceşti trei ani care mi-au fost acordaţi cu atâta generozitate.

Cealaltă întâmplare a fost întrebarea unui necunoscut în timpul unei conferinţe a scriitorilor de turism pe care am avut onoarea să o inaugurez. Când miam terminat micul meu discurs, din public s-a ridicat o mână şi un tânăr m-a întrebat ce rol joacă nostalgia în romanele mele. Pe moment, am rămas mută. Nostalgia… conform dicţionarului este «durerea de a absenta din patrie, melancolia provocată de amintirea unei fericiri pierdute».

Întrebarea mi-a tăiat respiraţia: până în clipa aceea nu-mi dădusem seama că scriu făcând un constant exerciţiu de dor. Am fost o străină toată viaţa, condiţie pe care o accept pentru că n-am încotro. Am fost adesea obligată să plec, rupând legături şi lăsând totul în urmă, pentru a o lua de la început în altă parte; am rătăcit pe mai multe cărări decât pot să-mi aduc aminte. De atâtea despărțiri mi s-au uscat rădăcinile şi-a trebuit să produc altele, care, lipsindu-mi un loc geografic în care să le înfig, au crescut în amintire; dar, atenție, memoria e un labirint unde stau la pândă minotauri.”

Țara mea inventată – Isabel Allende