Gândul de dimineaţă – 11 mai 2016

Dacă este cu putinţă, întrucât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii.

( Romani 12:18 )

Vă amintiți actul III din Romeo şi Julieta, când Mercuțio şi Tybalt, reprezentanții celor două familii rivale, se pregătesc să se dueleze? „Fii mai darnic: adaugă la vorbă şi o lovitură!” – îi spune Mercuțio lui Tybalt. „Sunt gata s-o adaug dacă-mi dai prilejul” – este răspunsul lui Tybalt, şi duelul a început pe loc.

Ce era acest mijloc de soluționare a conflictelor? O spune un alt personaj shakespearian, Hamlet, nefericitul prinț al Danemarcei, care, acceptând provocarea deghizată a lui Laertes, ironiza duelul, socotindu-l drept „tonul modei şi spoiala obiceiurilor de lume.”

Cuvântul duel provine din contopirea a două cuvinte latine (duo=doi, bellum=război, luptă) şi desemnează lupta purtată – după norme bine stabilite – de doi adversari, în scopul săvârşirii unui act de dreptate sau reparării onoarei lezate.

Antichitatea n-a cunoscut această practică, deşi au existat multe înfruntări – celebre şi astăzi – între doi luptători. Dar biblica confruntare între David şi Goliat sau homerica încleştare dintre Paris şi Menelau nu pot fi considerate decât episoade de război. Putem afirma acelaşi lucru despre luptele purtate de generalii romani din sec. IV-III î.Hr., precum Titus Manlius Torquatus şi Marcus Claudius Marcellus, cu unii şefi ai galilor. Niciuna din aceste confruntări n-a avut caracteristicile duelului, niciuna n-a fost dusă după reguli cu rigoare respectate. Mai mult, cum importantă era numai victoria, orice şiretlicuri sau viclenii erau îngăduite. Pe atunci, nici refuzul de a urma o provocare nu constituia o ruşine: Cezar însuşi, într-o asemenea împrejurare, s-a mărginit să-i răspundă lui Marcus Antonius că nu era sătul de viață spre a şi-o ridica în acest mod.

Istorii regăsite