Gândul de dimineaţă – 8 mai 2016

Înainte de pieire, inima omului se îngâmfă, dar smerenia merge înaintea slavei.

( Proverbe 18:12 )

Povesteşte Caragiale despre Eminescu:

„Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă şi mai înaltă fantazie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară «formă nouă limba veche şi-nțeleaptă», pe care o cunoştea atât de bine şi o iubea atât de mult.

De felul lui mândru, el fugea de onoruri, ştiindu-le câte concesiuni costă. Melancolic şi pasionat, deşi-n acelaşi timp iubitor de veselie şi de petreceri uşoare, ura din convingere aşa-numitele conveniențe şi poleiala lumii. Niciodată nu primea bucuros laude, nici chiar de la puținii prietini, foarte puțini, pe cari-i avea şi-n judecata şi sinceritatea cărora credea – darmite pe ale acelei mulțimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate, cari se tot vâră în biata noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos şi cari nu se sfiesc a se fuduli à tout propos cu un prieteşug ce nu le-a fost nicicând acordat! Laudele acelora îi inspirau d-a dreptul «dezgust».

Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot şi de laude, asta nu era decât din pricina deşertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină şi manifestă încredere, față cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, şi o ştia mai bine decât oricine: nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puțin de ce credea el însuşi.

De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau de neîncredere în sine. Omul acesta a trăit, mai des mâhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrâns de prietini.”