Gândul de dimineaţă – 29 aprilie 2016

Am mai văzut că orice muncă şi orice iscusinţă la lucru îşi are temeiul numai în pizma unuia asupra altuia. Şi aceasta este o deşertăciune şi goană după vânt.

 ( Eclesiastul 4:4 )

Mândria națională a SUA a fost puternic afectată de faptul că URSS a lansat primul satelit orbital, Sputnik, în 1957, şi de faptul că primul astronaut care a zburat în spațiu a fost tot un sovietic, Iuri Gagarin.

În loc să construiască o stațiune spațială, preşedintele Kennedy a decis că SUA îşi poate demonstra supremația tehnologică în fața sovieticilor în timpul războiului rece şi puterea în fața lumii întregi printr-o misiune pe lună. În mai 1961 a anunțat în fața Congresului un plan prin care, până în 1970, primii oameni urmau să aselenizeze.

În 1966, SUA îndeplinise mai multe misiuni orbitale spre lună şi debarcase pe lună o sondă. Programul a fost afectat în 1967 de moartea a trei astronauți, Roger Chafee, Edward White şi Virgil Grissom, care se pregăteau pentru exercițiu de lansare la Cape Canaveral, Florida.

În 1968, Apollo 8 a purtat trei astronauți pe orbită în jurul lunii; la 20 iulie 1969, Apollo 11 i-a purtat pe Michael Collins, Edwin „Buzz” Aldrin şi Neil Armstrong pe lună. Aceştia din urmă aveau să devină primii oameni care au pus piciorul pe lună, Armstrong păşind cel dintâi. Din următoarele şase misiuni selenare, care au durat până în 1972, numai posibila dezintegrare în spațiu a misiunii Apollo 13 a mai trezit interesul publicului în aceeaşi măsură. În timpul acelor misiuni, trei astronauți şi centrul de control NASA de la Houston au reuşit să readucă în siguranță pe pământ, de pe orbita lunii, o navetă spațială defectă.

În 1975, programul Apollo a luat sfârşit cu o misiune comună URSS-SUA pe orbita pământului. Din 1975, nicio ființă umană nu a mai părăsit orbita terestră, NASA concentrându-şi atenția pe misiuni în spațiu fără echipaj pentru explorarea galaxiei şi pe programul spațial Shuttle.

Jan Palmowski