Gândul de dimineaţă – 17 februarie 2016

O cotitură hotărâtoare în atitudinea europenilor faţă de cosmetică s-a produs în Italia, în epoca Renașterii. În această perioadă s-a format acel ideal de frumuseţe care cerea eforturi însemnate în îngrijirea corpului. Trebuie totuși să avem în vedere că acest ideal are foarte puţine puncte comune cu concepţia noastră de astăzi despre frumuseţe.

Ca și în Egipt, și în Roma antică eforturile principale erau îndreptate, pe teritoriul actualei Italii, spre asigurarea albeţei feţei. Ecaterina Sforza, de pildă, a lăsat urmașelor ei următoarea reţetă de ali e care garanta albul ca zăpada al pielii feţei: „Apă amestecată cu sânge de porumbel, petale de crin, camfor, ouă proaspete și miere de albine”. Se poate observa că ultimele două componente se folosesc în cosmetică și în zilele noastre.

Totuși, multe din vechile reţete erau vătămătoare, din cauza utilizării largi în preparate a oxizilor metalici. Se poate spune că goana din vechime după culoarea albă a pielii nu costa mai puţin, în ceee ce privește daunele aduse sănătăţii, decât costă azi pornirea de a obţine cu orice preţ maximum de bronzare e pielii.

Locuitoarele Florenţei, Romei, Genovei au învăţat repede să-și rimeleze ochii cu negru și să folosească efectul contrastului cu culoarea albă e feţei și mai ales cu părul de culoare deschisă. În întreaga peninsulă italică, femeile foloseau măști pentru frumuseţea feţei: o felie subţire de carne crudă de viţel muiată în apă de ploaie.

Cât de adânc își intrase cosmetica în acea epocă în drepturi se poate deduce și din spusele lui Dante, care sublinia că femeia care nu folosește creme, ali i, frecţii, pomezi și vopsele constituie o excepţie de la regulă.