Gândul de dimineaţă – 28 decembrie 2015

Doamne, Tu eşti stânca mea, cetăţuia mea, izbăvitorul meu! Dumnezeule, Tu eşti stânca mea în care mă ascund, scutul meu, tăria care mă scapă şi întăritura mea!

( Psalmul 18:2 )

Fortăreţele şi cetăţuile din alte timpuri sunt acum numai nişte ruine pitoreşti, puncte în peisajul pe care turiştii romantici vor să le fotografieze. Fortăreţele castelelor primitive erau nişte vârfuri de deal, înconjurate de un şanţ şi/sau zid de pământ. Invadatorii normanzi ai Britaniei au introdus construcţiile de piatră (Keepis), înconjurate de ziduri duble de piatră, fortificate cu turnuri.

La sfârşitul sec. al XIII-lea, regele Eduard I al Angliei a construit 17 castele în Ţara Galilor, pentru a-şi consolida pretenţia la pământurile de acolo. Galezii certăreţi, însă, au început „cursa înarmării cu arme de piatră” şi şi-au construit propriile fortăreţe.

Ca urmare, câmpiile verzi şi şirurile stâncoase ale Ţării Galilor expun ce este mai bun în domeniul construcţiei de fortăreţe. Pentru că fortăreţele trebuiau să se susţină singure în faţa asediului, atacul asupra unui castel era o provocare serioasă. Dacă invadatorii supravieţuiau săgeţilor, suliţelor şi pietrelor aruncate asupra lor din creneluri, ei încercau apoi altă moduri de asalt – săpau tuneluri sub ziduri sau le escaladau cu scări, aruncând bolovani sau foc peste ziduri, sau foloseau un berbece pentru a sparge poarta sau vreo parte vulnerabilă din zidul de piatră. Trecerea unui zid nu-i permitea inamicului decât să treacă într-o curtea exterioară – care mai avea un al doilea zid de piatră. După aceea, apărătorii tot mai puteau rezista în turnul central. În cele din urmă, strategii antici au constatat că cel mai bun mod de a cuceri un castel era să confişte sursa de aprovizionare cu alimente sau să otrăvească apa.

solascriptura.ro